Mi s-a parut ca din spate noaptea parea mai alba. Era oricum irelevant. Nu am mai privit in directia aia pentru ca oricum imi simteam obrazul sfasiat si imi doream foarte tare sa imi indes mii de bandaje si leucoplast in locul ala cat sa nu mai simt nicio durere.

Mi-am simtit dintii prabusiti si mainile cum incercau cu disperare sa deseneze gesturi care sa-ti spuna ca noaptea mea e alba si ca doar azi am nevoie de bandaje si ca doar acum e nevoie de tot si ca niciodata nu a fost ca azi. Inutil, prea multa lumina orbeste mi-am zis, e un alb infect de luminos, pot schita gesturi cu nemiluita si cu toate astea de prea mult alb nimeni sa nu vada nimic.

Caram cu mine o sticla cu somn, mi-era teama insa sa o deschid pentru ca stiam ca e leacul cel mai de temut al noptilor fie ele albe, negre, gri sau colorate ca o aureola boreala. O priveam fix, zgariindu-mi ranile, respirand, tacand. Vorbe de nimic mi-am zis, orice noapte are un sfarsit in zi, in lumina si tot eu imi strigam ca e imbecil si pe dos ca o noapte alba se termina in altceva la fel de alb …din cauza asta n-as fi atins sticla aia pentru nimic in lume.

De ce mi-as vindeca rana? mi-am spus; pai ce, nu e o parte din mine? Si ce daca maine o sa-mi vad crusta aia de sange inchegat? Am sa zambesc oamenilor care nu ma vad, am sa alin oameni care nu ma simt si am sa soptesc oamenilor care nu ma aud pentru ca doar asa am sa fac lucruri doar pentru mine.

Nu am sa beau din sticla asta de somn, am sa las noaptea sa treaca asa cum vrea ea. Am obosit sa mai fac gesturi si nici bandaje pentru tot sangele asta siroind nu mai vreau. Ma pot obisnui sa supravietuiesc.

Din fata noaptea asta nici nu mai parea atat de infricosatoare, semana cu o perdea de ganduri impletite cu oameni, cu gesturi, cu zambete, lacrimi, soapte si mangaieri care nu au fost sa fie si asta le face intr-un fel mai frumoase in toata tesatura asta.

Cand te vindeci te si imunizezi, asa mi-a zis cineva…si de asta mi-era cel mai frica.

sursa: netlog.com/edii11/blog