“Când încetăm să fim copii, începem să murim.”, spunea Constantin Brâncuşi.

Când suntem copii, ne grăbim să creştem. Şi, înainte să ne dăm seama, ne trezim adulţi. Copleşiţi de răspunderi, de griji, de planuri, mereu la răscruce de drumuri, mereu în căutare de răspunsuri. Grăbiţi, într-o permanentă competiţie cu noi şi cu ceilalţi, uităm să zâmbim, să trăim, să mai fim copii.

Aţi întâlnit, cu siguranţă, adulţi pe care zâmbetul sau privirea unui copil îi lasă reci. Nu li se mişcă nici măcar un muşchi pe faţă, privesc rece, încrâncenaţi, înciudaţi. Oare aşa au fost dintotdeauna? Sau, i-aţi văzut deranjaţi de prezenţa copiilor? Mi s-a întâmplat să merg cu copilul meu pe un trotuar – destul de îngust, este adevărat – pe sensul nostru de mers, ţinându-ne de mână. Pe lângă noi, a trecut o doamnă care l-a lovit pe Victor cu geanta. Nici măcar nu a întors capul. Să ceară scuze? Să-şi manifeste părerea de rău că a lovit copilul? Nici gând… Era om, era femeie şi sunt convinsă că era mamă şi chiar bunică.

Oare ce poate împietri sufletul unui om într-atât?

Poate, dacă nu ne-am mai trăi viaţa pe pilot automat, poate dacă am elibera copilul din noi mai des, am privi lumea cu alţi ochi şi am trăi mai frumos. Poate.