De aici – proiecții personale de tot felul și decizii impuse: meditații după fiecare zi de școală, susținerea profesorilor exigenți, amenințări, condiționări, ridicări de voce și de sprâncene pe marginea prăpastiei pe care par să le stea fiul/fiica.

De ce nu se mai pun azi și copiii „buni” cu burta pe carte, ca părinții lor „buni” odinioară?

– nu mai au frică de supraviețuire în sistem. părinții lor le-au dat de toate, inclusiv cuvinte în gură pentru nevoi sau idei pe sfert exprimate; le-au dat și satisfacții imediate, dar și speech-uri moralizatoare. Adică multe mesaje mixte. Pe de-o parte, la nivel subconștient le-au setat o barieră de confort foarte jos, pe de alta, la nivel rațional, le tot spun că nu e bine cum sunt ei;

– au la clase profesori terni, plictisiți, ore pe execuție secretarială, fără suficiente momente de mirare, cercetare, curiozitate și satisfacție intelectuală din zona „wow” a realității.

– nu au trasee profesionale promițătoare într-o economie slab funcțională și nealiniabilă cu școala;

– trăiesc într-o cultură care capitalizează greșelile și observațiile pe eroare și foarte puțin pe ce pot, ce reușesc, ce gândesc;

– sunt crescuți de adulți reactivi, pesimiști, fricoși, „cu sufletul la gură”, fără control conștient pe vocea lor interioară și fără putere de a-i inspira și însufleți pe cei din jur. Dar cu reflexe mari de critică și judecare a celuilalt.

Generațiile de copii de astăzi au nevoie de mai mult optimism și pasiune. Nu mai merge retorica lui „ce o să ajungi în viață daca nu te zbați!?”. Ei văd clar că noi – cei care ne-am zbătut – n-am ajuns prea bine: ne-am pierdut în rutină, nemulțumiri de sine și oboseală cronică.

Superficialitatea lor de azi e pentru că noi, părinții și profesorii lor, n-am știut ce pune altceva în locul fricii. Ba ne-am și consumat: nejucăuși, neliberi, neconectați. Ambițioși dar seci.

sursa: Oana Moraru