Nu am cerut niciodată prietenia nimănui cât timp nu a vrut să mi-o dea. Nu am obligat pe nimeni să-mi fie alături dacă nu a dorit acest lucru. Şi nici nu am spus vreodată că eu sunt cel mai bun prieten pe care-l poate avea cineva. Cu toate astea sunt oameni care mă caută, unii o fac doar pentru a-mi povesti de-ale lor, alţii mă întreabă şi ce mai fac eu. Sunt oameni cărora le-am devenit drag, nu prin fizionomie, nu prin lucruri măreţe, ci prin suflet. Prin faptul că am stat de fiecare dată cuminte şi-am ascultat… Prin faptul că mi-am ales cu grijă cuvintele în speranţa că voi aduce alinare, sau măcar o schiţă de zâmbet în colţul gurii. Prin faptul că au simţit căldură şi bunătate în ceea ce le-am spus şi prin faptul că atunci când le-am scris au simţit că vorbesc cu mine faţă în faţă, zicându-mi că parcă îmi aud vocea… Prin faptul că nu i-am judecat, ci le-am spus că va fi bine, indiferent de ce s-a întâmplat. Prin faptul că atunci când au avut nevoie m-am dus uneori fizic, alteori sufleteşte. Prin faptul că n-am uitat să-i întreb ce mai fac.
Poate că firea mea liniştită le-a transmis că pot avea încredere. Şi chiar pot. Şi chiar au. Pentru că am descoperit în timp poveşti de viaţă frumoase, dar mai ales triste… Pentru că aşa suntem noi oamenii, ne povestim întotdeauna ce ne doare, mai puţin ce ne bucură. Pentru că mai mare nevoie avem de o îmbrăţişare la durere decât la fericire…
– Voi fi aici