Am invatat la Liceul Pedagogic – pe vremuri, in Bucuresti – ca trebuie sa mai iau in serios ca profesor: sa aplic metode ca pe retete intru cunoastere, sa respect planul lectiei, sa scriu proiecte si planificari dupa model. Am intrat prima oara in clasa imbracata sobru, cu parul strans si catalogul in mana, ca o arma. Imi amintesc ca nu prea ii vedeam pe copii in clasa – ma uitam din cand in cand la mine, sa verific in reflexia ferestrei, daca mi-e masca bine lipita de chip, daca par suficient de „doamna” sau daca ma incrunt destul de impresionant.

Nu mai tin minte cat de repede am renuntat la pantofii cu toc, la catalog, la catedra din fata clasei. Stiu c-am dat toate bancile de perete si am asezat copiii pe jos, in cerc. Atunci i-am vazut pe toti si am uitat de mine.

In peste 20 de ani de catedra am participat la sute de lectii deschise, aparent fantastice: am vazut sute de profesori predand demonstrativ, aruncand in scenariul lectiei metode impresionante sau spectaculoase. Dintre astia, numai 5-6 au fost genul de oameni care au uitat de ei, care au trait autentic alaturi de copii experiente reale de invatare. Restul au pus in scena un show frumos, dupa carte, spre multumirea inspectorilor, dar total ineficient.

Astazi am angajat – si nu e prima oara – un profesor fara nicio zi de experienta la catedra. Proaspat absolvent. Imi pun mare speranta in oamenii care nu au primit lectia „seriozitatii” sau nu au deja reflexul narcisist al menirii lor pedagogice. Cu fiecare nou venit in echipa Helikon, sper sa vad din nou minunea: momentul in care realizezi ca invatarea se intampla pur si simplu daca esti firesc, relaxat si atent la nevoile copiilor.