E bine că între noi nu există jumatăţi. Ploaia rămâne întreagă, soarele rămâne întreg. Nopţile sunt albe sau negre, fără prisosuri. Mi-e frică să recunosc, şi cu zilele se întâmpla la fel. Tot ce ne desparte nu ne împarte.
Mă risipesc în tine, te risipeşti în mine…Dimineaţa, umerii tăi păstrează cel mai bine rămăşitele a tot ce-ai visat. Sunt rotunzi şi febrili, precum pământul la începuturi. Au ceva vulcanic, asta dacă vulcanii ar putea fi, în zvâcnirile lor, fericiţi. Nu ştiu, poate ca lava izvorăşte din privirile mele, dar magnificul cutremur tu îl stârneşti.
Îmi uşurezi sufletul, care îşi reaminteşte că nu e făcut pentru împietriri, ci pentru nebunia înălţărilor de tot felul. Îmi aduci bucuria de a o lua razna, croind poteci prin cerurile ce păreau părăsite…
Ne atingeam cu gravitatea graţioasă a unor parfumuri. Trăim aromatic, cu orgoliul celor care ştiu să fie, fără să se întâmple. Adeseori, ne încercau curiozităţi şi mirări copilăreşti, gândind un viitor prea grăbit să fie prezent. Visele mele sunt ale tale. Nu poartă alt nume decât al tău. Tu m-ai învăţat să adorm şi să mă trezesc. Mă mototoleşti între buze ca pe un refuz. Mă săruţi cu un sărut de dincolo de marginea lumii…
Vei fi…. Azi şi oricând…. Eşti fărădelegea mea…. Eşti tot…Eşti oricât…Eşti frigul de care nu am nevoie, eşti caldul pe care nu l-am vrut …..ba te-am vrut…şi te vreau….
În mine creşte un mâine. Din nou fără tine, tot mai adânc. Numai tu ştii să mă înveţi, ca lumina poţi  să mângâi şi să doară, la nesfârşit. Numai tu mă înveţi să nu ma mai ştiu..Faptul că vin nu e o faptă. E un înţeles… restul noimei de a fi fost, cu încăpăţânare…Curgi ca o miere secretă peste ceea ce sunt, clipa desprinsă de timp….Nimic nu mă striveşte mai blând ca înaripările tale…
Ne promitem totul. Dar nu avem mai nimic…. Suntem jurăminte zadarnice, hărăzite celui mai larg refuz al sorţii. Nu încăpem în viitor..Timpul e prea timp….
Voi aşterne pe tine, semne că am trăit împreună bucuria numită de noi, fericire…Nu mă mai mir că multul poate fi adăpostit în atât de puţin. Poate părea absurd să iubeşti asa, acum.
Mai vrei sau nu mai speri ?
Să nu te uiţi peste umăr…. Nu peste al tău, care rotunjeşte pământul, amintind că punctele sunt de întoarcere. Sa nu uiţi cum ştiu eu să privesc lumi depărtându-se. Sunt tatuajul lavabil al viselor tale, colorate într-un negru trecător, dar durabil. Pot fi purtat ca o pata uşoară, de o piele subţire…Bagaj de mâna, de pierdut în văzduh….
Nu ţi se pare că e frumos să-ţi spună cineva „Te iubesc” ?