Uneori vorbim noi cu… noi insine…si ma gandeam la un moment dat la oamenii care-si consuma zilele si energia pe sentimente grele, care aleg sa se supere, sa se infurie si intristeze, in loc sa traiasca simplu, fericiti si impacati. Aceste sentimente lasa niste urme greu de vindecat.

Uneori (printre altele), ma gandesc si la mine, cel vechi, la mine, cel nou. Cum am fost, cum sunt, cum vreau sa fiu si cum incerc sa nu fiu.

Nu pot sa nu ma intreb: De ce strigam, de ce aruncam cuvinte ce patrund in sufletele oamenilor pecum niste lame de cutit bine ascutite?… De ce credem ca facem rau cuiva, cand, de fapt, noi ne ranim pe noi?

Este atat de usor sa te indepartezi de un om (si chiar de tine). Nu intelegi un cuvant, un gest, o pauza si…explodezi. Este incredibil ce poate sa scoata din el un om infuriat.

Cel mai greu, insa, este sa reusesti sa scapi de sentimentele „naturale” care te insotesc in aceasta „experienta”: furia, nedreptatea, supararea, tristetea, neintelegerea.

Stiu, nimeni nu poate trece cu usurinta peste despartiri, divorturi, tradari sau uitari. De fapt, nici macar nu este indicat sa se treaca zambind (si nici nu cred ca ar putea cineva) peste schimbarile neconvenabile sau nedorite din viata. Oricum, fiecare actioneaza in functie de ceea ce simte …si simtim in mod diferit. Doar ca, mania este oaspetele nostru, noi o invitam, noi o lasam sa intre in inima noastra.

Furia ne deformeaza, ne urateste, ne imbolnaveste sufletul.