Pentru mine, acei adulti care cred ca pe strazi e vorba despre ”copii sau câini” sunt la fel de jos precum cetatenii alcoolici din strafundurile patriei care nu au auzit de contraceptie, curent electric sau alfabet si, totusi, procreeaza. Din înmultirea acestora rezulta copii care sufera în timp ce parintii lor beau fara încetare din singurul lor venit: alocatia suferinzilor. Ceilalti copii, câinii, sufera din cauza celolralti monstri, mai rai decât alcoolicii analfabeti: parintii care vor moarte fara sa înteleaga (asa cum nici alcoolicii analfabeti nu înteleg farmecele contraceptiei) ca este un pacat de neiertat sa ceri moarte pentru niste fiinte de care esti responsabil, mai ales atunci când problema lor a fost creata de tine. Ce ne facem când vor disparea câinii iar parintii grijulii se vor declara extrem de speriati, de data asta, de copiii strazii care trag prenadez din pungi si pot reprezenta pericole pentru propriile odrasle? Câta minte îti trebuie ca sa întelegi ca agresivitatea unui copil sau a unui câine nu e un semn de malitie, cum ar fi la tine, ci un instinct de conservare? Si cât suflet îti trebuie sa te uiti în ochii disperati ai unui copil sau ai unui câine si sa nu te simti instantaneu responsabil, rusinat, obligat sa ajuti?

În fine, de câta mârsavie potifi capabili pentru ca, în urma unui incident extrem de izolat (un câine a omorât un copil, sa zicem), sa întorci victimele unele împotriva celorlalte si sa hotarasti, dupa ce tot tu le-ai condamnat la suferinta, ca unele dintre victime trebuie sa moara?

Ce ne facem cand vor disparea cainii, care va fi urmatoarea tinta?